10 ani de Fotografie

Eram acum cateva saptamani in vizita la Ioana si uitandu-ne noi peste niste fotografii mai vechi din liceu ne tot intrebam oare cum si acum cati ani ne-am imprietenit. Concluzia este ca au trecut fix 10 ani – fapt pentru care ne-a si luat ceva sa ne aducem aminte – iar motivul a fost unul simplu: Ioana a fost primul meu “model” (bine, era si sora colegei mele de banca, dar pana nu m-a lasat sa o pozez imbracata in perdele nu m-a impresionat prea mult, haha).

Eram undeva prin clasa a 9-a cand m-a apucat pe mine dragostea asta pentru fotografie, iar prin vara finalului de clasa a 10-a mi-au cumparat ai mei, pe atunci cu mari eforturi, un Canon 400D cu obiectiv kit (inca il mai am, desi s-a stricat shutter-ul, fiind de la sine inteles de ce). Pe vremea aceea, adica in 2008, nu prea intalneai DSLR-uri la tot pasul, mai ales la pustoaice de liceu si stiu ca vreo 2-3 ani de zile l-am purtat cu mine absolut peste tot pe unde mergeam. Cred ca, sincer, a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata – ever –  si fara el nici nu ma pot imagina pe mine, anii mei de liceu, de facultate, sau de acum. Serios, habar nu am ce as fi facut daca nu as fi descoperit fotografia, iar gandul asta ma inspaimanta.

Bineinteles, la inceput era un hobby de copil de liceu, mai faceam poze in excursii, la concerte, mai organizam “shootinguri” cu Ioana si alte cateva colege, ma chinuiam ore in sire sa invat Photoshop din putinele tutoriale ce le gaseam pe internet sau Youtube, stateam nopti intregi pe Flickr si DeviantART salivand la fotografiile altora, care clar se pricepeau mai bine decat mine (inca mai fac asta), insa nu a fost niciodata ceva la care am renuntat. In cei 10 ani am trecut prin momente in care eram sigura ca eu vreau sa dau la Facultatea de Fotografie din Cluj, ani in care nu am vrut niciodata ca fotografia sa devina job-ul meu, ani in care imi doream sa devin fotograf(a) de fashion, destui de multi ani in care am neglijat-o aproape in totalitate, dar si ultimii ani care personal au fost cei mai “frumosi” si in care mi-am dat seama ca eu chiar mi-am gasit menirea in viata, daca vreti sa o numiti asa, si nimic altceva nu ma face mai fericita decat momentul in care dau jos aparatul de la ochi si vad ca de fiecare data, tot mai frumoase imi ies fotografiile – asta cu frumusetea oricum e subiectiva, insa e bine sa ai incredere in ce faci si sa-ti placa rezultatele tale, dar sa nu uiti niciodata ca e loc si de mai bine –

2008

Tin minte ca eram in vacanta de vara de la finalul clasei a 10-a cand am facut primele portrete. Sper ca nu ma lasa memoria. Din cate imi amintesc mergeam cu fetele in Vama Veche (sau ne intorceam) si am iesit la o plimbare sa punem tara la cale intr-un parculet din Bistrita, de langa Kaufland-ul de la Big – pentru cunoscatori -. Acolo cred ca am fotografiat-o prima data pe Ioana – pe o hinta – and it was history.  Mai am si acum obiectivul kit de 18-55 mm, clasicul, care apoi l-am folosit pe tot parcursul liceului, cand stateam ore in sir pe site-uri precum Flickr sau DeviantART. Nu stiam de Facebook si Instagram-ul nu exista, insa erau o multime de comunitati frumoase de fotografi acolo, iar pe unii dintre ei i-am intalnit si live si suntem prieteni si in ziua de astazi.

(As vrea sa am mai multe fotografii din acea perioada, insa multe dintre DVD-urile cu pozele respective nu mai functioneaza. Dar cam totul se rezuma la poze cu flori, apusuri si pisici)

2009

In urmatorul an am continuat sa o chinui pe Ioana,  dar acum totul devenise mult mai elaborat si sofisticat, fiecare shooting avea o tematica si o locatie, m-am mai “prins” si eu cum sta treaba cu Photoshop-ul si chiar incepusem sa postez pe internet ce lucram. Stiu ca tot in perioada respectiva am inceput sa merg si la un cerc foto din cadrul Palatului Copiilor din Bistrita, unde mergeau mai multi liceeni pasionati si ei de fotografie, iar profesorul care ne indruma ne mai imprumuta aparate pe film sau ne trimitea pozele la diverse concursuri din tara (chiar mai am si acum diplomele de acolo). Daca stau bine si ma gandesc, cunosc chiar si astazi cativa fotografi care inca se mai ocupa de foto si stiu ca acolo i-am intalnit pentru prima data.

Iar acum o sa urmeze un moment de reculegere pentru skillurile Ralucai in Photoshop la 17 ani!

2010

2010 a fost anul in care am terminat liceul si am dat admiterea la facultate, decizie care inca stau si o mai contemplez. Imi doream foarte mult sa merg la UAD Cluj, sectia de fotografie, insa din diverse motive am aplicat la facultatea de Drept din cadrul UBB, facultate care clar nu o recomand celor care nu sunt pasionati de domeniu (cat de pasionat poate sa fie cineva de un domeniu la 17/18 ani) si dispusi sa dedice foarte mult din timpul lor studiului.

Pe mine, personal, m-a influentat destul de mult decizia pe care am facut-o atunci, deoarece nu a fost tocmai ce-mi doream eu (motiv pentru care nici in ziua de astazi nu profesez in domeniu), mi-a acaparat mai tot timpul liber si vacantale de vara, insa nici nu cred ca Facultatea de Arte ar fi fost raspunsul. Este o poveste lunga si prea personala, insa acum cred ca pentru unii lucrurile isi urmeaza diferit cursul, iar pregatirea din facultate nu se pupa intotdeauna cu realitatea, tot ce conteaza fiind cat de mult iti doresti un lucru si cat de multa munca esti dispus sa depui in directia respectiva.

Tot in 2010 am castigat primii mei bani din fotografie. Da! La sfarsit de a 12-a le-am facut catorva colege si prietene foarte dragi mie pozele pentru album, iar la final mi-au daruit un plic cu cativa banuti de la fiecare, cu un mesaj: “pentru obiectivul de 50 de mm”, plic care il mai pastrez si acum. Asa ca, in momentul in care am mers sa-mi confirm locul la facultate, mi-am cumparat primul meu obiectiv, un Canon de 50mm/f1.8 (pe vremea cand ProFoto era la colt pe Memo, langa sediul de la Poli) si am invatat ce inseamna profunzimea de camp, haha.

2011

Cine ma cunoaste mai indeaproape stie ca nu sunt o persoana foarte exhuberanta, fiind mai degraba retrasa si se simte comfortabil doar in grupul ei apropiat de prieteni. Totusi, dupa ani de o fotografiat pe saraca Ioana imi doream sa lucrez si cu alte fete, asa ca in 2011 am scris pentru prima data unei persoane straine un mesaj pe Facebook in care am intrebat-o daca vrea sa fie modelul meu pentru o sesiune foto (much official). O stiam pe Diana din liceu, nu personal, dar mi se parea foarte draguta si naturala, iar dupa ceva vreme mi-am facut curaj si i-am scris un mic mesaj,  iar ea a acceptat. Asa ca, Diana, iti multumesc din suflet ca ai indurat frig iarna aceea pentru mine si mi-ai dat curaj sa scriu si altor fete cu care am facut atatea poze dragute si proiecte frumoase. You were my first!

2012

2012 a fost un an destul de plin, acum ca stau si scormonesc. Dupa cum spuneam si la inceputul postarii, primul meu aparat a fost cumparat cu ajutorul alor mei, care au facut detsul de multe eforturi cu 4 ani in urma (aveam noroc ca eram genul de copiul cu aproape 10 pe linie), asa ca, daca imi doream – si imi doream – sa-l schimb nu aveam decat sa scot eu leii din buzunar si sa intru in magazin. Normal ca nu aveam de unde, nimeni nu avea de unde, bunici si matusi ascunse nu aveam, asa ca la ce s-a gandit Ralucuta? Hai sa plece singura si de capul ei in America cu Work&Travel si sa-si stranga bani pentru un aparat nou. Zis si facut, lucrat chiar si 16 ore pe zi, iar la finalul verii m-am intors cu aparatul mult dorit acasa.

Tot pe atunci am inceput sa fotografiez foaaarte multe portrete, imi cautam mai tot timpul modele noi pe Facebook (cred ca am avut mare noroc ca am fost fata si nivelul de “creep” era putin mai scazut), dar acum ca stau si ma gandesc cu multe dintre ele inca lucrez si acum si am legat prietenii frumoase. Din categoria “unde te poate duce o sesiune buna de stalking pe social media”.

2013

Mi-a luat ceva pana am reusit sa-mi aduc aminte ce faceam eu prin 2013, dar mai ales sa-mi dau seama ce fotografii faceam eu pe atunci. Multe sigur nu am facut, a fost un an plin la facultate, eram foarte hotarata sa termin si sa profesez in domeniu, dar imi aduc aminte ca am fotografiat destul de mult in vara dintre ani, mi-am pus la treaba noul aparat, iar fotografiile mele chiar incepeau sa devina tot mai ok. Imi schimbasem putin stilul si abordarea, ma pricepeam putin mai bine si la editare si mai faceam si cativa banuti de buzunar pe ici-colo, insa nu era scopul meu principal.

2014

2014 a marcat anul in care cred ca am renuntat la fotografie. Aveam impresia ca nu am timp – defapt chiar nu aveam – sa ma ocup de ea asa cum trebuie din cauza scolii, toata lumea lucreaza mai frumos decat mine si eu nu o sa ajung nicaieri cu asta. Pe deasupra ma si angajasem, bineinteles nu in domeniu, moment in care chiar nu mai aveam resurse, energie sau drive pentru a mai face orice legat de foto, asa ca aproape 2 ani totul a ramas in aer.

Bineinteles ca nu am renuntat de tot, am mai lucrat cate ceva, insa imi lipsea placerea si pasiunea care o aveam la inceput, parca nimic nu mai avea acelasi farmec si incontinuu ma comparam cu alti fotografi (cred ca inca faca sta prea mult pentru binele meu)

2015

Candva pe la final de 2015 am reinceput sa fac fotografii, dar parca tot lipsea ceva. Viata de angajat full time isi cam spunea cuvantul fiindca aveam un program destul de obositor, eram mai tot timpul nedormita si nervoasa, nimic nu prea mergea bine pe plan profesional sau personal si nicicum nu vedeam un viitor in fotografia mea.

Cu toate acestea, undeva iarna lui 2015 am descoperit fotografia de nunta si lifestyle de dincolo si am ramas mind blown. Eu tot timpul am fost focusata pe portrete si fotografia de wannabe fashion, aveam o parere preconceputa creata asupra fotografiei de nunta de la noi, cu multe influente estice si rusesti, dar pot sa spun ca in momentul in care l-am descoperit pe Jose Villa am fost “wow, wow, wow, astea sunt poze de nunta?!” (just google him)

2016

Acum 2 ani cred ca am luat cea mai buna alegere pe care am facut-o vreodata, si anume sa ma reapuc serios de fotografie, dar clar voiam sa o duc la un alt nivel. Voiam sa am un venit destul de stabil din asta, voiam sa regasesc si acea pasiune pe care o aveam prin 2011 si 2012 demult pierduta, asa ca am zis ca cel mai rau lucru care se poate intampla este sa incerc si sa nu reusesc, dar macar atunci stiu ca nu ma voi intreba tot timpul “ce-ar fi fost daca?” (stiu ca suna foarte cliseic, dar e ok sa aplici asta din cand in cand, pe mai multe planuri, nu doar profesional. seriously).

Si daca tot am dat-o pe clisee, am sa-mi permit sa spun ca fotografia de lifetsyle si nunta mi-a schimbat putin directia si perceptia asupra fotografiei, dar in bine. Am inceput sa intru in contact cu o alta categorie de oameni, alte cerinte si pretentii, dar cumva parca se muleaza foarte bine pe stilul meu si a fost destul de interesant sa trec de la shootingurile de portret in care eu aveam control complet asupra situatiei la nebunia care o presupune cateodata o zi de nunta.

2017

Am sa fiu foarte ardeleanca acum si tot ce spun e ca in 2017 am tras tare frate. Nu stiu cum a zburat anul trecut, sau unde a zburat, stiu doar ca m-am plimbat eu destul de mult prin toata tara, cu avion si tren, cu bus si masina, in orase in care nu am mai ajuns niciodata, la mare si mai ales la munte, am facut multe fotografii dragi mie si mi-am dat seama ca apusul la munte e unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe pamantul asta (chessy, i know).

Am lucrat mult, am avansat mai mult decat m-as fi asteptat, mi-am facut si un website care imi este foarte drag, mi-am reinnoit si aparatura … pe scurt a fost un an foarte obositor si plin, insa acum ca stau si ma gandesc in retrospectiva au meritat toate eforturile mele.

2018

Astazi este 31 mai 2018, pe la 7:11 dimineata, abia m-am trezit, mi-am luat laptopul in brate si vreau sa termin articolul de scris. Cred ca tot scriu la el de o saptamana, asa ca ma gandesc ca e timpul sa fug sa-mi fac o cafea, iar pe la 9:30 o tai la birou.

Nu am sa spun multe despre anul acesta, inca nu a inceput pentru mine in adevaratul sens al cuvantului, dar sigur o sa fie unul minunat din punct de vedere fotografic, haha, am multe multe proiecte dragute care asteapta sa fie terminate sau incepute, multe calatorii si oameni frumosi de intalnit. Asa ca sigur voi reveni candva in decembrie cu un rezumat, dar pana atunci o sa las aici cateva fotografii facute in ultimele luni.

CONCLUZIA?

Cred ca este un post lung, care se intinde pe 10 ani de zile si care demonstreaza ca nimic nu se intampla peste noapte, nu ajungi nicaieri daca nu iti doresti sa ajungi acolo, lucrurile bune si frumoase necesita rabdare, nervi de otel si cateva lacrimi cateodata.

Ne vedem peste inca 10 ani!